sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un an (ne)bun




Că fac Revelionul în pijama nu trebuie să mire, doar am promis-o acum două zile pe Facebook și eu nu promit decât dacă sunt sigură că mă pot ține de promisiune.
Nu la fel de sigură sunt că îmi voi respecta rezoluțiile de Anul Nou, nu de alta, dar rareori am făcut-o. Uite, anul trecut mi-am propus să fiu mai calmă și mai tolerantă. A ieșit un mare căcățoi. Marea majoritate a anului am fost furioasă la culme, restul cvasi-deprimată și când nu am înjurat grobian în feluri imposibil de reprodus, m-am mulțumit la deja clasicele referințe la genitorii de parte femeiască, la persoanele decedate și părți ale anatomiei umane cu alte destinații decât cele sexuale.
Tot așa mi-am dorit să economisesc niscai parale. CIU-CIU! Ca de obicei, banii, atâția câți au fost, mi s-au scurs printre dește mai ceva ca apa. Am continuat să-i spânzur pe bilete de teatru, pe filme, pe spectacole și pe cărți pe care nici n-am apucat să le citesc pe toate.
Am început 2016 în sala de la Odeon cu un concert Ada Milea și mi-a mers tare bine; am văzut actori care m-au lăsat fără aer, am plâns în sala de la Unteatru, am amuțit la Art, am râs la Godot sau la Arcub, am consolidat un grup de iubitori de teatru și ne simțim bine de tot când mergem împreună în săli underground la spectacole care ne provoacă mintea și sufletul.
Am câștigat prieteni la fel de ciudați ca noi, oameni pentru care țoalele-s irelevante, gologanii îți au rostul doar ca să finanțeze spectacole, călătorii și cărți, liniștea e mai importantă decât relațiile sociale, socializarea înseamnă doar o mână de prieteni care își respectă singurătățile.
2016 nu a fost un an prost, a fost încă unul fără catastrofe naturale, fără molime ucigătoare, cu relativă stabilitate financiară și socială. Cu toate alegerile atât de frustrante, totuși a fost un timp al vieții, mai mult decât al morții. Nu e puțin lucru că am avut un USR care în nici 6 luni a reușit să intre în Parlament, chiar dacă poziția PSD pare, deocamdată, de nezdruncinat.
Mai mult ca oricând am văzut o presă slujnică, așezată în patru labe în fața prohabului desfăcut al puterii, dar am avut parte și de anchete jurnalistice excepționale care au zguduit din temelii sistemul medical, au împuns adânc în coasta tare de drac a Poliției române, au răsturnat mituri locale și politicieni ale căror televiziuni nu au reușit să le spele chiloții cei murdărei de diareză sau maiourile împodobite generos cu resturile căcatului mâncat fără pic de jenă, în direct și în prime time.
Am slăbit în 2016, am mai și câștigat înapoi din kilele pierdute, m-am certat cu propriul îngeraș, un neputincios și jumătate care mai mult m-a făcut de râs decât mi-a salvat pielea încinsă în spandexul costumului de fitness pentru sală.
Tot anul ăsta m-a făcut și pisicăreasă. Întinsă leneș pe canapeaua de lângă mine, Jinx mă privește cu ochi de pucioasă. Caldă și moale ca o mămăligă neagră de blană, își spală tacticos luciul întunecat, complet indiferentă față de emoțiiile pe care ni le stârnește. Cine ar fi crezut?
Am râs mult cu elevii mei, am mai și plâns cu ei, am învățat să fiu un prof mai bun de la ei, am cunoscut oameni noi, m-am despărțit de prieteni de care atârnam doar în virtutea unei inerții tâmpe și m-am legat de alții, aflați la sute de kilometri, cumva mai aproape în eterul virtualului decât unii dintre cei rămași doar o amintire.
Închei anul mulțumită de liniștea asta simplă a vieții noastre deloc spectaculoase. Exact asta îmi doresc și pentru 2017: liniște, teatru, film mult, cuvinte, mâncare bună, din cea mai simplă, cea care-i adună pe ai mei și prietenii în jurul mesei.
Rezoluții nu prea am, nu prea mă țin de ele, nu prea mai fac.
În 2017 îmi propun doar două lucruri: 1 - să scriu în fiecare zi; tâmpenii, amintiri, emoții, năroziile mele.
2.Să rămân în viață. În viața mea.
 

Un comentariu:

  1. Cum am mai intrebat...si nu retoric, cand scrieti o carte??? Un an nou exact cum aveti nevoie.

    RăspundețiȘtergere