marți, 30 ianuarie 2018

În Baicului , timpul nu mai are răbdare

Dumnezeu se mai apleacă uneori deasupra mahalalei Baicului și dă peste vreo postare îngâmfată care înșiră lucruri de făcut în curând. E mai bătrân ca pământul și hâtru peste fire Dumnezeu, zâmbește-n barbă și suflă oleacă pe geamul la care o mâță speriată face o tumbă și aterizează confuză pe covor: viroza-i gata.
Voiam timp să mă uit în mine; acolo-s doar dureri de cap, coaste, rinichi, mușchi inventați doar ca să chinuie de îndată ce febra a trecut de 37.5, așa că mai bine nu m-aș uita.
Voiam timp. Ce am vrut dintotdeauna și mereu am avut prea puțin. Acum simt tot mai acut lipsa lui, doar se apropie un prag după care știu că se află prea puține bucurii, prea multă degradare fizică și, ferească Dumnezeu, și cea mintală.
Voiam timp să fac ce n-am făcut până acum, doar că nu cred să-l merit dacă tot l-am risipit leneș pe cel de mi-a fost dat.
Voiam timp încă din după-amiaza când am înțeles că moartea e, de fapt, separarea supremă, altfel decât cea pe care o simțisem de câte ori fusese mama în spital și mă temusem că aia era moartea.
Stăteam cocoțată pe geamul de la dormitorul vecinei mele Cristina, cu un picior sprijinit pe caloriferul de fontă de sub fereastră și altul bălăngănindu-se peste tocul ferestrei în afară. Sigur că aș fi putut să sun la ușă și să intru în bucătăria Cristinei molfăind vreo prăjitură făcută de mamaia ei, dar asta ar fi însemnat să ratez ocazia de a mă cățăra pe pervaz și de a încăleca fereastra, apoi de a a privi deștul mare ieșit prin șoseta albă pe care abia o rupsesem sprijinindu-mă de perete cu sandalele roșii cu găurele.
Mirată că-s afară înaintea ei, Cristina m-a întrebat cum de m-a lăsat mama să ies așa devreme.
- Face o prăjitură și mi-a zis că pot să ies acum, ca să nu mai vorbesc într-una. Vine Mirel în permisie.
- Daaaa? se miră ea. Auzi, Mirel cu câți ani e mai mare ca tine?
- Cinșpe. E în armată la artilerie.
- Îhi. Și Reli cu câți ani e mai mare ca tine?
- Doișpe, i-am spus mândră că am frați așa mari.
- Ce păcat! Știi că dacă ai frați mai mari o să trebuiască să-i îngropi tu când mor. Mai întâi pe frati-tu, cu 15 înaintea ta, apoi pe sor-ta.
Poate pe Reli aș fi fost dispusă să o îngrop, dar plângeam aproape zilnic de dorul lui Mirel, plecat în cătănie, iar asta mi s-a părut insuportabil.
Tot insuportabilă era și iritația de la dantela chiloților pe care mama mă forța să-i port, deci m-am scărpinat la buca aflată în afara geamului, mi-am scos chiloții din cur și mi-am tras și celălalt picior în afară, spânzurată de tocul dormitorului în care Cristina îmi explica taina morții.
Moartea era definitivă. Băgai omul în coșciug, apoi în groapă, turnai pământ pe el și rămânea acolo să-l mănânce râme grase, ca alea de ne jucam noi cu ele când țâșneau din noroi după ploaie.
Mirel nu va mai cânta la chitară lălăielile lui, nu va mai desena, Reli nu va mai face checuri și clătite, mama nu-mi va mai împleti cozile.
M-am gândit o clipă că mama nici nu-mi va mai apreta dantela de la chiloți, ba chiar voi purta și eu chiloți normali ca alte fetițe dacă ea nu va mai fi, că voi urca în toți corcodușii și voi mânca toate gorgoazele pentru că sor-mea Reli nu mă va mai urmări cu ochi de hultan, că o să pot să mă bat în voie cu toți băieții și o să port părul scurt, tuns cu lama, cum văzusem eu odată la frizerie. Ce bine!
În timpul ăsta, Cristina îmi explica pe larg cum trupurile morților se fleșcăie, bântuite de râmele cu care ne jucam noi pe ploaie și cum oricât ai plânge, niciunul nu mai vine înapoi să te pupe și să-ți dea ceva bun.
- Știi că râmele alea o să fie de fapt morții, că s-au hrănit din ei? m-a întrebat cu ochi beliți.
- Prima o să moară tanti Chicoș, a mai adăugat, cu patruj de ani înaintea ta, apoi Mirel cu cinșpe și abia după aia o să moară sor-ta. Fincă tu ești cea mai mică, trebuie să-i îngropi pe toți și trebuie să-i bocești. Înțelegi?
- Îhi! i-am spus Cristinei și am sărit direct jos. Vezi că stau la flori să te-aștept.
La flori era un rond de pansele improvizat pe lateralul blocului, loc în care garantat aveam să-mi înverzesc șosetele, adică exact ce-mi spusese mama la ieșirea pe ușă să nu fac. Nu conta oricum pentru că deja rupsesem șoseta stângă, iar pe dreapta proptisem niște țărână când mă strecurasem în spatele blocului, deci ciufuleala era deja asigurată.
Am stat lângă rond, jucându-mă cu o gânganie ce ieșise la soare, și am plâns amarnic de frica morții. Să te mămânce râmele alea grase, să te-nmoi ca hoiturile de căței sau păsări în care mai scormoneau copiii cei mari cu bețe, să taci, să nu mai fii.
Mi-am șters mucii cu marginea rochiței apretate pe care mi-o dăduse mama și am mai plâns încă o porție, gândindu-mă că nu e drept doar fiindcă-s cea mai mică să trebuiască să mă despart de toți.
Ei de ce să nu sufere că mor și eu să îndur să-i molfăie pe toți râmele și să mai găsesc din ei doar părul.
Ei, bine, până aci mi-a fost; gândul la părul alb al mamei plutind printre râme a fost de-ajuns să mă pună pe burtă, direct pe iarbă, cu nasul în pământul în care îmi închipuiam că va trebui să-i închid pe toți ai mei.
Așa m-a găsit Cristina care mi-a adus o bucată de prăjitură și mi-a propus să mergem la furat de mere verzi în curte ,,la Baba”, ceea ce m-a liniștit, mai ales că hainele mele erau deja înverzite, pline de muci și țărână, deci urmele escapadei aveau să se amestece cu cele care mă împodobeau atunci.
Seara, m-a altoit mama zdravăn, că iar am făcut-o de răs murdărindu-mă, m-a spălat vârtos și mi-a dat alți chiloți cu dantelă, apoi m-a pus la colț că-s ,,golancă” și mi-am șters mucii cu rochia.
Dar mama era vie, părul ei alb se-nfoia când se răstea la mine, nu curgeau râme d-alea de ploaie din el, iar eu nu m-am supărat ca de obicei; m-am gândit din nou că nu e drept doar eu să sufăr când o să-i îngrop pe toți și ei să nu sufere la moartea mea, drept care m-am pus pe râcâit strașnic colțul peretelui cu o cheie.
Între timp, am depășit vârsta pe care o avea mama când m-a pus la colț doar ca să constate disperată că-i distrusesem zugrăveala râcâind cu cheia; părul meu e alb ca al ei, e alb de peste douăzeci de ani, cam de când îi tot fac pomeniri, Mirel e tataie el însuși, Reli e pensionară, trupul meu mă trădează tot mai laș.
Voiam timp. Exact ce înțeleg cel mai puțin




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu