sâmbătă, 24 septembrie 2016

O şcoală autistă



Îl găsesc ieri în a doua pauză cocoţat pe o bancă din dreptul cancelariei mici în care îmi fac veacul în pauze. Stă turceşte cu braţele încrucişate, capul apăsat cu încăpăţânare în piept, privind pieziş pe sub pletele care îi încadrează chipul de adolescent furios. Două fete tot încearcă să-l convingă să se dea jos, doar că el se smuceşte furios când trec spre cancelaria mare ca să las catalogul.
Apare şi diriginta care încearcă disperată să-l liniştească şi să-l determine să se dea jos, în timp ce el ridică treptat tonul, tutuind-o fără jenă şi strigând la ea pe măsură ce vocea ei devine tot mai spartă, aproape de strigăt.
Nu pricep de ce eu trebuie mereu să ascult, să fac una şi alta, dar profesorii pot să nu vină la ore, să facă ce vor ei-îl aud strigând. Tu vrei mereu să ascult şi să nu spun nimic. Nu vreau! Profesorii întârzie mereu la ore, noi nici nu ştim ce ore avem şi tu te iei mereu de mine...  
Mă enervez instantaneu ascultându-i certându-se şi îmi spun că dacă îl găsesc acolo la întoarcere, chit că nu-l cunosc, tot mă înfig oleacă în el. Mai dă-l-n mă-sa  de Statut al elevului, doar n-am ajuns să facă ăştia chiar tot ce vrea muşchii lor!
Când înşfac nervoasă catalogul, mă trăzneşte gândul că ar putea fi Aspergerul nostru. Ştiam că e în liceu într-o clasă paralelă cu bozierii mei de la E. Se vorbea uneori despre el la consilii, când diriginta era somată să-l ţină în frâu cumva fiindcă deranja orele, mai ales pe cele de fizică, disciplină sacră a cărei predare nu are voie să fie vreodată perturbată.
Diriginta lui este singurul om cu adevărat bun pe care îl cunosc eu, adică, bun în sensul acela creştinesc al cuvântului: calin, generos, calm aproape de absurd, genul de creştin pe care l-aş vedea dându-şi viaţa pentru credinţă, bun ca o pâine caldă.
Aşa bună cum e, o găsesc pe hol complet depăşită de furia copilului pe care nu reuşeşte şi pace să-l liniştească. Toată scena e cu atât mai cumplită, cu cât ştiu că deznădejedea ei de om bun are de-a face cu imposibilitatea de a-l proteja, de a-l feri de repercusiunile ce s-ar vărsa ca o lavă nimicitoare asupra amândurora dacă ar fi găsit acolo de conducere sau alt profesor.
Mă întorc spre cotineaţa unde stau de obicei în pauze, prietena mea şi elevele ei sunt acolo, băiatul îşi scutură pletele nevricos acuzând şcoala, iar eu habar n-am ce fac când ma opresc în faţa lui, fiindcă nu ştiu nimic despre boala asta şi cum reacţionează cei afectaţi de ea.
Ştii ceva, iartă-mă că mă bag în vorbă, mă trezesc spunându-i, ai foarte mare dreptate: ŞCOALA E DE CĂCAT! Da, profii nu vin la ore la timp, voi nu ştiţi ce orar aveţi şi staţi ca blegii să-i aşteptaţi, nu vă ascultă nimeni şi totul e groaznic. Sunt perfect de acord cu tine.
Picioarele i-au coborât deja la marginea băncii şi mă priveşte nedumerit. Îi întind mâna din obişnuinţă şi mă surprinde coborând de tot de pe bancă şi strângându-mi-o ferm, cald, bărbăteşte. Lăcrămioara mă cheamă. Pe tine cum te cheamă? Mihai, spune el liniştit.
M-am surprins privindu-l în ochi şi spunându-i că am şi eu un doi băieţi acasă aproape de vârsta lui, amândoi la fel de revoltaţi ca el pe şcoala asta de căcat şi mincinoasă care nu oferă mai nimic, dar cere totul de la ei. Întrebarea e dacă şi tu vrei să fii la fel de naşpa ca şcoala, ştii? îi mai spun. Nici  mie nu-mi place p-aici, sincer nici profii nu mă plac şi nici eu pe ei. Vorbesc doar cu vreo 2-3. El nu râde, doar priveşte intens. Ai 2-3 colegi în clasă cu care te înţelegi bine, nu ştiu, poate ascultaţi aceeaşi muzică sau vă plac aceleaşi lucruri? 
Mihai dă din cap şi confirmă apoi: Da, am! Ok. Ai tot ce-ţi trebuie. Soluţia e individuală, Mihai. Încearcă să te concentrezi pe cei câţiva oameni cu care te înţelegi, bucură-te de ei şi restul e rahat, deci ignoră-l. Uite, eu asta încerc să fac. Nu vreau să fiu ca ăştia, vin la ore, fac tot ce pot pentru elevi, mai râdem, mai o caterincă, d-astea. Poate încerci să nu le mai iei aşa în serios, mai vii şi mai vorbim p-aici. Ce zici?
Se leagănă de pe un picior pe celălalt şi parcă spune Bine, apoi pleacă fără un cuvânt.
Mihai e primul meu contact real cu o tulburare din spectrul autist. Naiba ştie dacă nu am făcut mai mult rău, dar nu-mi iese deloc din cap gândul că eu, şcoala, toţi suntem adevăraţii autiştii, cei care nu ascultăm, cei care ignorăm, cei care nu suntem pregătiţi pentru tot ceea ce se petrece în realitate cu elevii, copiii noştri.



Un comentariu:

  1. Ce greu e să fii adolescent! Uitasem cât de sensibil ești și cum iei totul personal și cum ți se pare (ți se pare?) că nimeni nu te înțelege. Cu atât mai greu e dacă ai o condiție specială. Ce păcat că nu suntem mai deschiși la minte, mai atenți, mai buni...

    RăspundețiȘtergere