luni, 13 martie 2017

,,Câine vorbitor și om”



Era decembrie iar din trupul ei mărunțel creștea un oțetar și cumințenie. Oțetarul era câș, abia dacă avea patru crenguțe ca niște brațe nevoiașe de copil; alunecase așa, într-o parte după o furtună de vară ce-l potopise la scurt timp după ce se trezise, blegul, înfipt în țărâna din grădina blocului nostru, dar nu se lăsase, îndurase strâmbătatea și se-azvârlise mai departe în sus către cer cu ramurile lui încăpățânate.
Așa fusese și ea: urâțică, dar ca o iederă se-agățase și ea de viață, înfruntând operație după operație, ba o biopsie, ba un accident care aproape-i zdrobise capul rotunjor de cățel pekinez. Fiul meu cel mic a crescut umblând de-a bușilea după Cookie, iar cel mare s-a maturizat odată cu ea; ei s-au mărit, ea a surzit, ca o veritabilă băbuță, după ce ochii ei bruni de cafea adâncă s-au stins în alb, iar comunicarea dintre noi s-a redus la câteva gesturi zgomotoase care uneori reușeau să pătrundă până la ea, cumințenia pământului.
Nici în pat nu mai reușeau s-o aburce picioarele artritice de cuțu bătrân, dar ea era bună și se mulțumea să ne fie aproape pe pernuța ei așezată lângă pat și doar când o răzbea dorul de trupurile noastre apropiate ne mai ruga cu glas pierdut în scâncet să o ridicăm între noi. Ne-a rugat și-n noaptea de 6 decembrie, ne-a vorbit mult.
În dimineața când am lăsat-o tremurândă și confuză cu taică-su, am simțit la școală că mă cheamă, că e timpul să ne luăm rămas-bun și am mai găsit-o încă acolo, în cabinetul veterinar, așteptându-mă, atârnată de un fir de viață, pregătită să ne despărțim, cum se cuvine între ființe care se iubesc.
M-a recunoscut după miros, mi-a spus din coadă că mă iubește, ne-am mângâiat și ne-am uitat una în ochii celeilalte, ai mei vii, apoși și ai ei orbi; mi-a luat mirosul în plămânii ei deja sufocați de sânge și l-a plimbat prin măslinuța care-i ținea loc de nas, mi-a mai spus de câteva ori că-i e frică și să-i spun tatei să n-o lase singură tocmai acum când vine greul.
A plecat după ce s-a pupat și cu frati-su Matei, necăjită că viața e puțină pentru căței, e frig spre sfârșitul ei și uneori nici măcar să dai din coadă bine nu mai poți.
M-a durut și limba-n gură când n-am mai putu s-o strig prin casă. Mi-a amorțit inima ca de o boală grea, de inimă rea, când a îngropat-o Nelu sub copăcelul stâlcit din spatele blocului, iar degetele mi-au amorțit chircite când am aruncat lucrurile ei, sperând prostește să dispară năpasta amarnică a amintirii odată cu ele.
Îndoit sub vânt, oțetarul se-ncăpățâna să nu-și piardă frunzele mumificate sub toamnă, de parcă trupul ei fărâmițându-se îl hrănea prin iarnă, iar el își flutura pergamentele pe sub geamul bucătăriei mele spre neuitare, adâncind o depresie care-mi durea carnea ca o boală rea-rea.
Pe 13 martie când l-am văzut, minuscul, orb și abia ținându-se pe cioatele de picioare, am plâns cu vorbe ca babele la înmormântări; dorul de ea țâșnea vălătuci din gura mea în cuvinte de neîțeles, rugăciuni fierbinți la Dumnezeu să-mi îngăduie să-l țin în brațe, să fie al meu și eu a lui, să-i ia locul lui Cookie, să umple un gol, să scoată strigătul din mine.
În el se-ntâlneau amintirea lui Puppy, primul meu câine, teckelul bărbat, smardoiul războinic, și cea a lui Cookie, pekinezul nedorit, fetița iubită, copăcelul meu. Era negru, prostănacul, și măslina și-o-nmuiase pentru totdeauna într-un lăptic magic ce-i rămăsese-ntipărit caraghios în jurul nărilor.
Îl vedeam în fotografiile postate pe Facebook de niște constănțeni cărora nu-ndrăzneam să le scriu decât după ce trăgeam câte o porție zdravănă de plâns, doar-doar mi-aș fi făcut curaj să le spun că sufletul meu depinde de ei, de cățelul ăla cu botul muiat în alb.
Pe 2 mai când ne-am urcat în mașină să plecăm spre Constanța, eram sleită de oboseala așteptării și neîncrederii că într-adevăr mă voi întoarce acasă la București cu el; marea părea o băltoacă peste care o zdreanță albastră plutea fleșcăită abia luminată de o mămăligă pe care nici cea mai dezlănțuită imaginație nu ar fi putut-o numi soare.
El era rotund pe picioare pitice: un salam cu craci. Vorbea cățeleza cu surorile lui și cum noi nu-l pricepeam, nu voia altceva decât să ne spună maică-sii căreia-i spunea din când în când să nu-l lase să plece așa departe, tocmai la București.
După 3 ani, vorbim toți teckeleza pe care ne-a predat-o cu răbdarea și bunătatea oricărui cățel. Doarme noaptea, cald inel negru, în curbura picioarelor mele sub pilotă și ne-ntâmpină cu lătrat bărbătos încă de când ajungem la ușa blocului, bucuros peste fire că putem să ne pupăm după ce am îndurat separarea preț de câteva ore.
,,Fatăăăă, fatăăă, vine mămicaaaa, mămica noastră, fatăăăă!”, îi spune pisicii pe care a adoptat-o acum câteva luni. Nu i-a păsat că era puricoasă și slabă ca o fantomă, nici măcar că nu vorbea decât pisicheza nu l-a impresionat și s-a prezentat ca un domn: ,,Volybear, surioară, dar zic să-mi spui Voly, ca toți ceilalți!”
După ce a spălat-o de-a făcut-o ca nouă, s-a apucat s-o învețe bunele maniere cățelești și chiar dacă ea e cam tută și tot ,,Miau” îi spune, el are răbdare de fier și-i explică înțelept: ,,Mămica e cel mai bun om de pe pământ, fiindcă ne ia păpică, ne pupă și ne spală când suntem murdărei. Și tătica e bun, dar el dă noaptea din picioare și nu cred că e bine să te culci lângă el, că nu știi când îți repede un genunchi. În plus,...”
Azi împlinește 3 ani. În el stau toți cățeii pe care i-am avut în aproape 30 de ani de cățelărie și cei viitori, tinerețea mea sau copilăria băieților mei, boala, accidentul, moartea, nașterea, năzdrăvănia și cumințenia, oțetarul de sub geam, alți copăcei care cresc din alți căței.


 


Un comentariu:

  1. Buna,
    Numele meu este ROBBI de la Cirebon Jawa Barat Indonezia, aș vrea să-i mulțumesc mamei Alicia Radu că mi-a ajutat să obțin un împrumut bun după ce am suferit mult în mâinile creditorilor falși on-line care mă înșală să câștig bani fără să-mi ofere un împrumut au avut nevoie de un împrumut în ultimii 3 ani pentru a-mi începe propria afacere în orașul Cirebon unde locuiam și am căzut în mâinile unei companii false din Turcia care ma înșelat și nu mi-a oferit un împrumut. și eu sunt foarte frustrat pentru că mi-am pierdut toți banii într-o companie falsă din Turcia, pentru că îi datorez băncii și prietenilor mei și nu am nimeni să alerg, până la o zi de credință pe care un prieten al meu la numit Siti Aminah după ce a citit mărturia ei despre cum a obținut un împrumut de la mama Alicia Radu, așa că a trebuit să o contactez pe Siti Aminah și mi-a spus și m-au convins să-l contactez pe mama Alicia Radu că era o mamă bună și trebuia să-mi aduc curaj și am contactat-o ​​pe mama Alicia Radu și cu mine am fost surprins de împrumutul meu procesat și aprobat și în 3 ore împrumutul meu a fost transferat în contul meu și sunt foarte surprins că acesta este un miracol și trebuie să depun mărturie despre lucrarea bună a Mamei Alicia Radu
    așa că aș sfătui pe toți cei care au nevoie de un împrumut pentru a contacta mama Alicia Radu email: (aliciaradu260@gmail.com) și vă asigur că veți depune mărturie, așa cum am făcut și puteți contacta și eu pentru mai multe informații despre mama Alicia Radu : (robbi5868@gmail.com) și încă puteți să-l contactați pe Siti Aminah, care mi-a prezentat-o ​​pe mama Alicia Radu prin e-mail: (sitiaminah6749@gmail.com)
    poate Dumnezeu să continue să binecuvânteze și să iubească pe mama Alicia Radu să-mi schimbe viața financiară

    RăspundețiȘtergere