Fasole și sidef

Or fi ele și alte bucate românești gustoase, dar parcă nimic nu se compară cu o fasole făcăluită cu simț de răspundere, o iahnie cu ciolan afumat sau măcar un borș de fasole.

Am mâncat-o la cazan prin tabere comuniste, la cantina facultății, din conserve când rătăceam pe munți sau savant amestecată cu niscai boia afumată și foaie de dafin, da-i-ar Dumnezeu sănătate Ligiei că m-a-nvățat și la așa bunătate.

Dar cea mai de soi ciorbă de fasole am băgat-o pe sub nas ca profesor într-o tabără prin Bacău, să tot fie mai bine de 12 ani de atunci. Cu bob mare ca oul de prepeliță, gras și cremos, generos împodobită cu niște leuștean numai cât să te ia cu leșin de la miros, mi-a fost împinsă prin geamul bucătăriei într-un castron ordinar de tablă, ca într-o tabără ce se respectă.

Numai ce mă pun la masă și-n fața mea se trântește pe scaun Mădălina; terminase clasa a XI-a și nici bine nu apucasem să ne cunoaștem până să plecăm în tabără împreună pentru că ea abia se transferase de un an din Suceava natală, târâtă la capitală de o mamă ambițioasă recent promovată într-o funcție de baștancă de multinațională.

,, E bună rău ciorba”, zice ea sorbind tacticos.

,,Îhî”, răspund și eu, ca să nu vorbesc cu gura plină. Bună, bună, dar parcă lipsea ceva.

,,Teach, la noi la Suceava nu mâncăm borș de fasolă fără ceapă”, spune nostagic ridicându-și minunații ei ochi albaștri deasupra castronului. 

Asta lipsea: CEAPA. Am făcut un sprint până la ghișeul prin care se-ndesau porțiile din bucătărie și am cerut cu cel mai mieros glas din viața mea o ceapă. ,,Doamna profesoară de la București vrea o ceapă”, strigă bucătăreasa cu aplomb. Nici 10 secunde nu a durat ca tot personalul cantinei să se adune ciotcă ca să se zgâiască prin ghișeu la profesoara care cerea asemenea lucru nemaiauzit. 

Șocată, femeia primește ceapa și dă să mi-o întindă, apoi se scuză grăbită: ,,Aoleoo, doamnaaaa, nu mi-am dat seama. Staț așea s-o curăț!”

,,Las-o, bre, că merge și spartă” spun eu și iau cepoiul de un sfert de kil și-l port victorioasă spre masa unde Mădălina rostește un ,,Doamne-ajută!” apăsat, apoi îi trântește un pumn bine simțit ș-o desface din fuste să ne bucurăm de ea: det uăz dă bighining ăv ă biutiful frendșip.

În toamna aceluiași an, mă sună Mădălina care se pregătea să înceapă clasa a XII-a: ,,Teach, mă primești și pe mine la pregătire? Vreau să dau la japoneză-engleză și abia-abia am convins-o pe mama să mă lase.”

,,Ce naiba să caute o realistă de la mate-info la limbi străine”, am întrebat-o înainte de a-i răspunde.

,,Pe dracu îl caută, teach! Nu-mi ajunge maică-mea care vrea să fac automatică, acu mă iei și tu? ”

,,Băăă, o să fie greu de tot!”

,, Pe bune, teach? Parcă n-aș ști. Nebuna a zis că mă lasă și-mi plătește meditațiile, da' tre' să intru prima.”

Prima nu a intrat, dar probabil că fiind a treia, maică-sa nu s-a crizat prea tare de moment ce la vreo săptămână de la admitere m-am trezit cu ea acasă: ,,Teach, m-a trimis nebuna de maică-mea la tine că ți-a luat ceva și deh...”

Am deschis cutiuța pe care mi-a întins-o și m-am minunat de inima de sidef ferecată în argint care aștepta cuminte să mă bucur de ea.

,,Bine, cum e nebună, ea a luat mai multe să am de unde să aleg, dar eu pe asta am vrut-o pentru tine”, a mai adăugat cu vocea ei vag răgușită de copil care nu știa mereu cum să reacționeze la emoții.

Ne-am îmbrățișat din nou înainte să iasă pe ușă, apoi deja plecată pe scări, s-a întors spre mine: ,,Teach, dacă mai mergi în tabără, count me in. Sună-mă oricând că sigur vin, numai să aibă ăia ciorbă de fasole, că o ceapă mai găsim noi.”