luni, 26 februarie 2018

Las' să ningă!

Cel mai romantic lucru care mi s-a întâmplat până acum a fost să îmbătrânesc alături de Nelu.
L-am cunoscut în 1993, într-o duminică, pe 7 martie; era frig crăpet și ningea când am plecat împreună de la prietenul comun care, fără să vrea, ne adusese împreună.
Eu eram împopoțonată cu cizmele bordo cu toc pe care mi se luasem de la magazinul Victoria din bursa recent primită și palton pe corp, el avea o geaca turcoaz cu mov și un fes care-l făcea să pară aproape idiot, cam cu pare de câte ori poartă căciulă, iar fălcile late, sănătoase îi ies și mai tare în evidență.
Ningea ca în filmele rusești, amândoi râdeam ca doi proști din orice, eu imitam accente britanice sau scoțiene, tocurile cizmelor începeau să mi se înfunde în stratul tot mai gros de zăpadă, uneori alunecam și mă sprijinea, mă scutura de zăpada care mi se așternea ca o mătreață rece pe umeri.
Se întunecase bine, îmi înghețaseră demult picioarele sub fusta ce abia îmi acoperea genunchii, la fel și tălpile în cizmele mele de fudulie, dar era bine pentru că ningea tot mai tare, noi eram tineri și râdeam mult de tot pe atunci.
Acum nu mai râdem așa; de fapt eu fac bufonerii și spun prostii care îl amuză ca acum 25 de ani, doar că nu mă mai hlizesc prea des. Mă îngrijorez că el are colesterolul mărit, că ne doare spatele sau că am uitat să plătim întreținerea, că urmează colonoscopii, radiografii, artroze, plecarea băieților de acasă, așteptări, ierni și veri de care nu ne vom aminti fiindcă n-o să ne mai țină capul.
Pe 8 martie 1993, ne-am întâlnit din nou într-o vreme câinoasă ca cea de azi. Mi-a adus o floare, nu mai știu ce era, și ne-am pupat în vântul care ne trântea de colo colo în fața magazinului Eva. Purta uniforma de jandarmi și zâmbea strâmb, a bleg, în frigul unui început de primăvară dușmănos.
Muci nu ne curgeau, că înghețaseră din pricina gerului, nările ni se lipeau de la viforul amarnic, doar mâinile se simțeau prin mănuși, ale mele bocnă, ale lui calde ca o promisiune de bine.
Când o să uităm tot dacă ne va mânca scleroza creierii și amintirile, când o să fiu o babă care se uită cu nasul lipit de geam la viața care trece pe lângă ea vreau să-mi amintesc cum ningea în începutul ăla de martie și mâinile lui, două pâini țărănești mari din care vechi bătături radiau căldură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu